hac in hora sine mora

inca nu…

cinste acestei noi zile ce incepe in credinta si speranta ca undeva, dincolo de infernul acestei lumi umane, suntem pana la capat gotici, izbitor inalti, luminosi si ascunsi. in asteptarea sufletului meu, sageata ce a spintecat vazduhul la amurg, si a inimii tale, mare de lacrimi piezise in care sageata mea se frange si flacara mea se consuma. acum inteleg-din nou, altfel- cat de singura stiu sa iubesc. si ce inima de granit s-a sfarmat in mine. nimeni nu te cunoastem!

usor, elegant, discret-izbitoare schimbare, eu insami ma mir-ma duc…ma duc…ma duc…singura cum ma cunosti, pribeaga cum ma cunosti, luptatoare inafara oricarui sens, asa cum ma stii, veac de durere, de sange si de disperare ce mi-ai fost si imi ramai…am inchis in brate dragostele mele, vremea care zboara n-am putut s-o tin.

pana la tine nu mai vreau nimic sa fie drept, nimic usor, nimic concret. drumul meu e o poteca ingusta de doruri…prapastii de-a stanga si de-a dreapta. si atat de des am calcat in gol. atat de des m-am ridicat. oarba,surda si fara nimic. nu ma voi conforma niciodata! in forma asta muribunda, nu ma accept nicicand si pentru nimic din lume sau dinafara lumii! promit! pentru ca nu m-am nascut spre fericirea din lumea aceasta, din care nu iubesc decat stancile care spinteca cerul si sangele si vorba neamului meu. refuz sa ma fi nascut pentru asta! pana la tine…nu mai vreau si nu mai stiu nimic. nu mai vreau raspunsuri. nici macar adevaruri..nici macar povestile care mi-au aruncat arareori raze de lumina pe cale. da, sunt omul neom si femeia nefemeie. sunt aripa fara zbor si zborul fara ceruri si cerul fara dumnezeu si dumnezeul unui neam ateu. si mai sunt, pe deasupra-nu-i asa?!- betia cea mai crunta si cea mai frumoasa, si am acel dulce, minunat dar, de a te lasa sa te duci oriunde si sa te intorci oricand, cu zambet sau cu lacrimi, cu sau fara voie.

sa nu mai indrazneasca vreodata cineva sa intrebe  pentru ce nu mai pot si pentru ce nu mai vreau. sa nu cumva sa mai incerci a ma opri… asa invat sa iubesc, impartind dureri. asa am invatat sa simt, disecand la infinit durerea, de la involuntara lacrima pana la urletul care sfasie nopti. ce nu as da, ce nu as lasa numai sa le port eu in locul tau. chemarea fara raspuns, urletul fara ecou…

si atat mai spun, in noaptea asta-blestemata noapte, caci mi-e teama de vise cum nu mi-a mai fost de atata amar de vreme-atat mai spun…nu s-a sfarsit, pentru ca luptam pentru aceeasi bataie de inima si pentru acelasi frig al libertatii.  mai degraba va calari un om o spinare de leu decat imi va fi mie sfarmata aceasta credinta…cat mai e nevoie sa zbor, sa te ajung?…

O fortuna

velut luna

statu variabilis

semper crescis

aut decrescis

vita detestabilis

nunc obdurate

et tunc curat

luto mentis aciem

egestatem

protestatem

dissolvit ut glaciem

sors immanis

et inanis

rota tu volubilis

status malus

vana salus

semper dissolubilis

obumbrata

et velata

michi quoque niteris…

El condor pasa…

acesta-i scutul meu impotriva tuturor miseliilor ce le-am intampinat. acesta-i raspunsul taisului pe care l-am primit, pentru inca o data, direct unde ma durea mai intens. pagina aceasta, cele ce o preced si cele ce o vor urma, sunt unica replica ce o dau; aceste fraze sunt furia, lacrima, dragostea, speranta, golul…aceste randuri sunt sufletul meu lumesc, ceea ce se poate vedea si se poate intelege. si de aceasta data nu am pretentia ca nimeni sa le inteleaga. toti pretindeti ca stiti cum este, habar nu aveti de nimic si nici nu va doresc sa aflati vreodata. taram de nelegiuti, mare de nevrednici, neam de nestiutori ce blestemati si injurati fara sa aveti idee macar ce inseamna furia cerului sau a adancului…pleava vanturata, oameni nefericiti, cat de mult regret ca am luat fiinta in lumea aceasta a voastra…

in actul in care ne cunoastem, noi nu spunem nimic. si aceasta tacere este de o extrema complexitate…si iata inceputul unei iubiri..si precum am mai spus-sper sa nu ma insele starea aceasta de bolnav sentimentalism-cunosc prea bine inceputul acestor povesti. si aceasta scriere este dorinta mea de a uita. dorinta mea de a mai impietri in mine inca un sentiment. sa uit fara sa ignor ca s-a intamplat, asta inseamna pentru mine a scrie. stiu ca nu ma asculta nimeni, altminteri as apela la estetica. cine spune ca nu stiu ce este aceea?! TEHNO VONDANTE DE LAGRIMAS!!!!

nu sunt mioapa pe dinauntru. dincolo de acest gard pe care l-am construit in jurul fiintei mele sunt in stare sa vad, sunt in stare lucida si va vad,si imi sunteti atat de cunoscuti si-mi este atat de greata de voi toti si de presupusele voastre intentii frumoase, de ipocrizia voastra fara limite. e atat de necesar sa simti, fara a fi necesar sa traiesti.(n.a.: ma simt datoare sa adaug, fraza nu imi apartine: ”navegar e preciso,viver nao e preciso”-Plutarh, ”Vieti paralele”). nu am fost niciodata pesimista, am fost mereu trista, pentru ca stiu, pentru ca pot intui…pentru ca de ani intregi viata este un film pe care il vad si il revad si il revad…pana ma ajunge o greata atat de profunda. cand am trait ceva, cand s-a intamplat pentru prima data ceea ce se repeta acum? nu-mi mai aduc aminte…tot ce am cerut a fost sa nu mi se ceara nimic. din simplul motiv ca stiu ca eu pot da totul. tot ce inseamna in mine om, femeie, mai-mult-decat-om, ne-om, pot da. mi s-a dovedit ceva ce nu stiam ca se poate sa existe…eu sunt toma cel necredincios. si mai deunazi un isus oarecare mi-a intins o palma in care avea si el, ca toti isusii, o gaura oarecare…si am pus degetul in ea ca sa ma conving ca destinul meu exista si ca am sa scap de el atunci cand totul va fi deja dat si aici, in fiinta aceasta stearsa si firava, doamnelor si domnilor, nu mai exista nimic de dat.

va multumesc si dumneavoastra domnule, si va numesc, prin puterea ce mi-o acorda acest sentiment sinistru ce sta a se naste, va numesc cu onoare in suflet si in maini, cel din urma esec al meu. si sper, prin puterea ratiunii de care-har puterilor ceresti si pamantesti- inca dispun, cel din urma vis al tineretii mele. si va anunt domnule, ca parerea domniei voastre ma lasa rece, ma lasa indiferenta, pentru ca regasesc intr-insa intreaga ipocrizie a rasei umane, de care va instiintez ca apartineti intr-o proportie ce nu va permite sa va depasiti lasitatea, teama, rautatea, viciile, amintirile si mandria. va multumesc ca mi-ati aparut in cale. va multumesc si vesnic va voi multumi pentru ceea ce ati facut pentru mine. dar cum , nu va amintiti ce anume? infinit de mult domnule. mi-ati intarit tot ceea ce am stiut vreodata despre mine. ca nu merit efortul. ca sunt o oarecare. ca nu stiu nimic. ca repet dobitoceste aceleasi si aceleasi greseli. ca sunt incapabila, ca spirit si ca femeie. ca vanitatea, orgoliul meu, nu au nici cel mai timid fundament. ca tintesc prea sus. am tinta vulturului si aripile gainii domestice. si probabil si mintea, tot a acestei gaini onorabile. va multumesc si ma plec in fata dumneavoastra cu umilinta adanca si cu un rest de lacrima in coltul pleoapei. iubirile mi-au coborat din vis. va multumesc pentru aceasta inca. lasati-ma in urma, aici imi este locul. in urma domniilor voastre, sa plang pe urmele pasilor vostri. cu multa demnitate. va sarut mainile, fruntea si amintirea, draga domnule care niciodata nu ati fost si nu veti fi al meu, caci nu mi se cuvine mie aceasta infinita onoare. va sarut, va sarut de mii de ori, de miile de ori pe care nu mi le-ati ingaduit…va sarut si va doresc toata fericirea pe care aceasta lume v-o poate indura. va sarut…

..spune-mi ceva

un mare an de zile…mai lung decat orice viata de om…si inca mai astept,undeva inauntru inca mai astept..sunt zile ca acestea cele pe care le mai am de asteptat…cainii mortii reincep sa latre,cinici, pofticiosi,nerabdatori…si in teatrul meu,astazi, 7 noiembrie, orele 5.00 ale diminetii, se sting luminile, dupa o reprezentatie demna chiar de mila unui muritor…

de ce ai fugit de mine…nu,nu astept raspuns. astept ceva, dar nu raspuns. raspunsul am fost eu intotdeauna…ca in poeziile acelea romantice ca un sirop de tuse iritant de dulce. degeaba imi fac penitente care imi lasa urme pe spinare. destinul ma rasplateste mereu. destinul meu cel atat de nerusinat nedrept, in care nu am crezut pana acum recent….ceea ce incerc sa incep acum este cea mai nefericita oglinda a tineretii mele. cum poate vorbi de tinerete o persoana in etate de douazeci de ani…? si sunt batrana din nou, ca in seara aceea, cand am mers pe strazi ciudate si pline de lume pana am cazut la pamant…sunt batrana ca in cea dintai dimineata in care am deschis ochii in fata cosmarului… noaptea in care te-am visat plangand. nu plange, nu suport sa te vad plangand…orice,numai sa nu plangi. nu pentru mine, nu merit nici macar ideea de lacrima. orice numai te rog, te rog sa nu plangi…asa incepe batranetea, cu o noapte in care parul iti albeste, cu o noapte plansa prin mahalale ticsite de fantomele visurilor…

sunt lupul de stepa in goana-i amara…

gonesc inapoi, gonesc catre mine. as muri privindu-te. ce goana libera,aproape un zbor, ce trecere dureroasa. pe chipul oamenilor timpul lasa riduri. peste mine timpul a plouat cu rani…imi vine sa intreb precum a intrebat acel isus rastignit pe cruce…domnul meu, domnul meu…pentru ce ma parasesti?…am retrait ca si cum ar fi acum. a fost si acum. ce mai incerc sa incep, pentru cine incerc acum sa tes iluzia aceasta atat de frumoasa? as trece oricand prin de mii de ori mai multe sabii de dor, dar numai pentru tine. si in urma ta potopul. de lacrimi. inutile. nu le-ai simtit.

stau aici in aburi de tutun si vopsea. in mirosuri de diluant. bantui cu adevarat,credeam ca e doar o gluma dar intr-adevar am ajuns sa bantui…si acest ”aici” e mereu altul. cu fiecare noapte alt pat, alt frig, alta insomnie…am stiut mereu din ce popor ma trag dar uneori imi vine sa-mi contrazic arborele genealogic, sa neg originile slavone si sa ma regasesc intr-un popor nomad. si cel putin daca ar fi alte vremuri…alta toamna…sunt ingropata in vinovatie peste toate limitele mele sufletesti si spirituale…si trece vremea, si trec aceste nopti mai singure ca niciodata…sunt goala si sora cu motanii de pe peroanele provinciale in care se nasc iubiri fara sfarsit. sunt acolo printre ele…la mila muritorilor si totusi cu un racnet de felina in mine. dar se va sfarsi totul nesperat de curand. stiu aceasta. am recunoscut acea stranie armonizare cu soaptele acelea ce vin din lumea din care doar noi am stiut sa ne intoarcem. de aceasta data, am sa raman acolo. intre soapte…I know how you’re feeling inside, I’ve been there before…

poarta-ma tu, vant hain, inapoi…sa cred ca inca mai am aripi, sa mai pot vedea o singura data tot ce s-a petrecut…poarta-ma si strecoara-mi in suflet minciuna ca inca mai pot eu zbura. ca nu sunt de piatra. ca nu sunt o stare ci o libertate

si iti respect tacerea, o respect cu indarjire si cu capul plecat adanc. asa merg si pe strada, ca si cum as purta pe umeri un timp pierdut mai lung decat toate evurile acestei blestemate lumi…ingenunchiez spre acel timp. spre acele vise. spre acea splendida desertaciune care a fost si va ramane mereu unica mea fericire si singurul meu sentiment de apartenenta. sunt si raman a ta si fara sa ma vrei. si sunt mai sincera decat s-ar cuveni. dar aceasta nu are in definitiv nicio importanta…hevel havolim…hakol hevel. sunt numai si numai ceea ce-mi amintesc despre mine  ca sunt. absolut nimic mai mult.

Reductio ad absurdum

ce am vazut? padure de-a dreapta, padure de-a stanga, rani, mare…un fel de mare plangand si plangand. nu-i vina nimanui. nu-s reguli de incalcat. de asta sunt muritori. ca sa se sfarseasca. eventual cat mai rapid si fara explicatii prea multe. pentru ca la ei lucrurile ‘’se intampla” si atat. asta am vazut, o mare de sange, o mare de planset, o mare de tradare si o mare de verde…o tacere enorma si o renuntare inutila. de ce sunt aici…? daca voi realiza vreodata cred ca am sa-mi asez singura o coroana de carton pe cap..am sa-mi impun mie insami respect..tot fata de mine. de ce de ce de ce…

de ce repet povesti? de ce repet sentimente? de ce vreau sa ma agat de ceva cand toate fug de mine, cand totul ma respinge? ma zbucium de parca s-ar tulbura intreg pamantul…si oamenii dorm in continuare, cu indiferenta. inca te mai doare indiferenta oamenilor? pe mine nu. sufleteste am o varsta rece, foarte rece, si foarte seaca. vinovatia e sentimentul mediocrului. renuntarea e sentimentul lasului. cel putin sa fim cei dintai lasi, cei mai lasi, sa ne temem de orice si mai ales de noi.  nimic nu ma doare si nu ma insulta mai mult decat sa nu fiu privita. macar sa stiu ca cineva vede in mine un mare gol sau o mare sila. sau mediocritate. sunt divina sublima minunata si extraordinara cat timp nu sunt eu. cat timp sunt oglinda cuiva care a apus…si cu toate astea parca nu ma mai satur sa ridic pe lazar din groapa. si eu care credeam ca n-am niciun strop de sange crestin in mine. iata ca am…la urma urmei, acest dumnezeu despre care imi vorbesc crestinii e un soi de eu proiectat in alte circumstante. eul uman plasat intr-un alt plan decat cel al logicii spatiale si temporare. asa ca mai bine lasam imaginatia si speranta in edenuri si iaduri si cine mai stie ce..in clipa in care stii ca esti creator nu mai esti nici barbat,nici femeie. esti flacara. esti scanteia care a generat flacara. si timpul in care vei arde e faurit de vointa ta. si asta e tot ce mai spun, nu sunt in masura sa dau sfaturi nimanui. dealtfel nu sunt in masura sa fac mai multe lucruri. sunt trista si atat. am mania paradoxului si a absurdului. si ceea ce este acum e absurd si paradoxal, de data asta nu mai spun ca este ceea ce este. toata aceasta dimineata a fascinatiei are doua potentiale stingeri. intr-un esec lamentabil, un soi de incununare a esecurilor care m-au urmarit si pe care le-am cautat…sau o glorie rapida si dulce ca o moarte temporara. din care ne vom trezi desigur foarte repede. nu sper si nu vreau sa spun ca prezic niciuna din acestea. desi le vad. ma apropii de ele. intre esecul care am fost si eul meu e un fel de geam subtire. cu cat ma apropii de el mai mult, cu atat imi vad mai bine esecurile si cu atat mai putin ma simt capabila sa le inteleg, ca si cum mi-ar vorbi o alta limba. mai mult de atat, limba altei rase..si cu toate acestea ma scufund in ele…ma confund cu ele. da! eu sunt o catastrofa, si inca pe deasupra, una mediocra…visez si sunt ironica. ma doare fara sa plang…ma dor durerile celor de care ma apropii…si ma apropii ca sa ma hranesc cu dureri, ca sa dispara..pentru ca am uneori impresia bizara ca pot recunoaste toate ranile sapate in cei de sorgintea mea. spune poetul ”durerea de a fi constient este langoare, greata, si dorinta nelinistita”…pastreaza-ma sau goneste-ma cat mai ai vreme…orientalii spun ca o femeie te poate lega de patul ei cu o suvita de par. atunci inseamna ca eu nu-s femeie, caci n-am reusit niciodata sa leg nimic si pe nimeni de mine. nici macar peisajele nu le pot lega, nu le pot confunda cu mine..ma simt nevoita ca oricarei simtiri ce stiu ca vine din pamant sa-i fauresc o semnificatie fara de lege…visez fara intrerupere. mi-e dor. intorc spatele. privesc printr-o perdea de lacrimi. printr-un scut de tacere. dintr-o sfera de dorinta a carei flacara nimeni nu o va mai cunoaste..a fost poate suficient. si totusi, nu mi-e teama de nimic….

nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu NU SUNT AICI SI NU MA INDRAGOSTESC. doar spaima mea iubeste spaima ta. doar pentru ca privirea mea rasare dintr-a ta.doar gura mea s-a indragostit.si nebunia,spaima, betia,eterna betie…eterna negare..nimic,absolut nimic nu se intampla aici. mi-e dor de duca. mi-e dor de creste…mi-e dor mi-e dor mi-e dor mi-e dor mi-e dor MI-E DOR DE TINE!

…

te iubesc.

Om Namah Shivaya

despre o crancena vinovatie..despre anumite intrebari care stiu ca sunt retorice, pentru oricine…cum inveti sa te ierti pe tine…cum ajungi sa nu te mai blestemi…cum sa uiti…cum sa stergi, cand in fata se casca o pustietate imensa…cum sa nu-ti mai fie teama de instinctele tale…de infernul din tine…da, sunt inimi in care dumnezeu nu se poate uita fara sa-si piarda inocenta, inimi ca a mea care nu se tem de demonul dinauntru…care nu il ocolesc..care il cheama…Mi-e pofta de decadenta, mi-e pofta sa fiu sordida pana la margini…desi nu-mi cunosc marginile…si cu asta sa ma scufund si sa ma confund si eu in lume, odata pentru totdeauna. pentru ca am obosit sa urasc si sa ma urasc. si am obosit sa iubesc lucruri pe care nu le voi avea niciodata

suferintele te transfigureaza. te spala sau te intineaza, te duc spre ceva sinonim ca inteles metafizic cu sfintenia crestina sau te arunca in mocirla…dar decat imbecilitatea dulce a mediocrului cred ca prefer intunericul..cine oare nu a fost macar o data tentat sa se arunce in comoditatea principiilor de orice fel…in crestinism de pilda, in religiile in care intorci obrazul spre a fi palmuit…”cine se va smeri, pe sine se va inalta”…da, se va smeri in deplina constiinta a inaltarii ce urmeaza…in asteptarea rasplatei….nimic pur in aceasta afacere a smereniei, nimic nobil. nu mai plec capul niciodata desi sunt scarbita de mine pana in cele mai vagi detalii fizice si nefizice. starea spirituala a creatorului suprem…a superiorului in genere, depinde foarte mult de starea mea spirituala. daca sunt rea, si el e rau…daca sunt fericita si el e fericit…etc.

..si spune-mi tu,oricine ai fi, cum se sterg urmele frustrarii, ale nevrozei si vinovatiei…cum te cureti si cu ce speranta cand nu mai exista niciun scop, nicio stea la care sa vrei sa ajungi, nicio lumina la care sa visezi…timpul necesar distrugerii unei astfel de stele, a unui astfel de inchipuit destin, e mai lung decat timpul dedicat urcarii sale pe piedestal..si daca eu am renuntat la gratie…a renuntat si gratia, oare, la mine?….

da! ma intorc de unde plecasem! ma intorc la NU. de ce…? de aia! pentru ca atata vointa mai am si eu…sa plec si dintr-o bezna de negatii sa arunc cu noroi in voi toti…pentru ca ma scarbiti! pentru ca ma doare prezenta voastra. pentru ca nu sunt suficienta niciodata….mereu e nevoie de mai mult si de mai frumos…niciodata nu inteleg destule! niciodata nu sunt sunetul potrivit in clipa potrivita! niciodata nu merit efortul! si tu?! niciodata….si pe mine cine a cautat sa ma inteleaga?! am cautat, de cand ma stiu, sa pricep ceva din lumea voastra, din lumea ta…din universul cuiva, sa apartin de ceva…sa ma leg de orice…sa simt ca exist…pe mine cine a incercat sa ma inteleaga?! s-a zbatut cineva sa priceapa de unde vine rautatea, prostia si ridicolul?! si atunci de unde atata pretentie?! nu mai sunt aici pentru nimeni, pentru nevoile nimanui. am un NU , un mare NU in fata oricarui raspuns la orice intrebare….am sa mai tac si eu o vreme, am sa mai iau o pauza….am vorbit si asteptat si plans si luptat destul, am obosit….si acum realizez zadarnicia efortului, nu mi s-a cerut niciodata nimic…da, lumea m-a pangarit cu singuratate. si eu mi-am pangarit trupul cu sudori straine. dar am sa ma curat. o singura urma a ramas de nesters in mine, pentru ca nu vreau sa o sterg, eu am sa pastrez aceasta cicatrice…pentru ca este tot ceea ce am avut vreodata..e amintirea frumusetii mele…om na mah shi va ya…chiar daca astazi viata mea este pentru mine de neconceput…am sa venerez noaptea care creste in mine…

.

si de la capat. nu stiu cu ce resurse…

”….Cand soarele e prea mic pentru atata durere strigi zadarnic dupa o mare de pacura cu valuri negre si fierbinti. De ce dupa o noapte de dragoste in care n-ai avut nimic de reprosat vietii de apuca un fel de acces de mila pentru existenta? urma in suflet a voluptatii: o catastrofa de luciditate. Cel mai frumos omagiu pe care il poti aduce unei femei este sa-ti amintesti de ea atunci cand nu mai ai nimic de pierdut.Acele clipe de singuratate o revendica imperios pentru a ne mangaia de ruptura cu viata…. Doar Dumnezeu sa se mai roage pentru acela in care nu are ce sa mai moara…”

se invalmasesc in mine amintiri de nopti in care am iubit cu tot focul sufletului meu si amintiri de nopti in care mi-am strigat iubirea in fata neantului, in gol, clipe in care stiam ca nu sunt auzita, ca nu exista ”obiectul” acestei iubiri nici fizic, nici metafizic. nimic nu se pierde, totul se aduna. nimic nu piere, totul se transforma. urletele in suspine. amintirile in regrete…regretele in razbunari…razbunarile in singuratate…singuratatea in cautari ca in delir, lipsite de sens, lipsite de orice.

singura realitate care exista e in noi. mai departe de asta, potopul si nimicul. si simt din nou acea sfarseala. nu am nevoie sa-mi suporte nimeni tristetile. de cate ori am fost trista cineva a plecat, cu sau fara voia mea. mai bine aici, sub un clopot de flacari. cel al meu. astept sa se mistuie acum cea mai din urma flacara. aceasta albastra si curata limba de foc iti stie numele si are sa mi-l spuna. o timiditate care mi-e straina ma paralizeaza de ceva vreme incoace…de altfel mai multe ma paralizeaza. privirile. buzele. visele in alb si negru pe care nu le-am mai avut niciodata pana acum… si ciudatul fapt de a-mi dori sa vorbesc dublat de teama de a sfarma tacerea. mi-e teama de vidul de dincolo de tacere, mi-e teama ca si acum e tot un gol….mi-am jurat sa nu mai iau nimic de la inceput. poate toata aceasta lipsa, mascata indiferenta, e pretul pe care il dai cand incalci promisiunile. as vrea sa pier cu lacrima ta pe buze. as vrea sa fie mai repede….

”Si te-ai rugat, dorul nespus

din suflet sa-ti alunge

dar el se-nalta tot mai sus

sa nu-l mai poti ajunge

Va ramanea necunoscut

si va luci departe

caci lumineaza din trecut

iubirea celei moarte.”

fara titlu.fara sens.

singuratatea poate fi voluptoasa. si dorul. singuratatea pastreaza voluptatea fortei de creatie. dorul are darul de a-mi sugruma orice pornire naturala mie, inclusiv aceea de a cauta sau de astepta. ma condamna la pat si la nesomn. la munca fara de roade. la hrana fara gust si miros si la excese evidente de tutun si alcool…numai bine ca nu apare tocmai des. acest dor din aceasta noapte il gasesc fara sens si in mod cert fara raspuns. si il identific dupa cantitatea noptilor fara somn…si dupa visul cu ochii larg deschisi.

stiu ca nu va pricepe. se citeste teama. o teama nu lipsita de farmec. ma evita. ma prefac. il evit. il condamn. privesc la el perfid, din spate, ca o felina ametita.vibratia trupului tinteste spre cer, privirea cauta undeva dincolo de marginile pamantului. dar imi inghit ciuda si urmaresc mai departe cu ochii mereu incordati in aceasta privire celesta si bizar senina. caut rasfrangerea buzei. mladierea buclei jucata de mers si de vant. miscarea aroganta a spatelui…sunt tanar doamna, TANAR. cu spatele cel mai frumos.(macar daca as sti cat este de frumos. unul din blestemele acestor foarte frumoase fapturi e ca nu isi vor vedea vreodata tresarirea spatelui in mers. da, prefer  sa privesc umerii si spatele decat buzele sau alte zone mai presupus senzuale.) stiu ca nu ai inteles nimic…

suntem imagini. pete. umbre. unii contureaza forme. scriu ceva ce am gandit in  fata cuiva care nu va intelege. nu azi, nu maine. niciodata. nu va ajunge ideile mele cum nu ajunge soarele sa lumineze pestera. pestera are nivelul sau de fascinatie. soarele e adorat in unanimitate. departe de pretentiile mele de a cunoaste totusi macar un strop din ceea ce se petrece dincolo de aceste frumoase embleme ce ne sunt corpuri si ne poarta prin lume, departe de metafizici si antimetafizici, de ceva ce m-am izbutit sa cladesc special pentru amuzamentul celor  care nu valoreaza nici cat o frunza cazuta…departe de ceea ce ma construieste in ochii aceia, am incercat sa ma fac inteleasa. nu am gasit nicio cale. nici macar una mai personala decat cea de fata (nu am adresat si nici nu adresez mai concret de atat). intorc si eu un spate nu atat de frumos, raman asa sa privesc un fel de amintire a unui zbor, si cu toata sinceritatea de care atunci nu am fost in stare, iti doresc sa stralucesti in continuare pe unde vei mai trece, al tau, al meu si al nimanui. candva se va  abate si pe aici odihna. apusul cu creste rosii de munte si miros sarat de luna plina. apusul ca un sarut uitat, pierdut, umed de dor. pana atunci straluceste fara regret, fara sa-ti amintesti. fara iertare…

”frumosul nu-i decat pragul inspaimantatorului…

‘’si-l traversam anevoie”….am incercat sa inteleg de unde si de ce….am inteles tarziu si nu sunt nici macar convinsa, pentru ca e totul prea departe ca sa mai simt ceva, ca sa imi mai amintesc…se sterge totul. ramane ceva ca o rana in care am ascuns o nemurire. daca mai crezi inca in moarte inseamna ca n-ai cunoscut inca nimic. si daca vei cunoaste nu vei intelege. si iarasi nu pot! si ma intorc!…si inca mai esti acolo departe si inca ma mai doare…pseudoregina fara regat…si fara rege…si fara nimic.pseudomana pe care o intind sa ajung din urma un pseudovis pierdut intr-o pseudonoapte cu o pseudoluna pe un pseudocer simt ca imi pierd mintile….asta daca le-am avut vreodata.
pseudolacrima se prelinge pe pseudoobrazul meu.sunt o antipatica. pretioasa, silfida, caraghioasa, ma preling prin lume. cica traiesc (sau cel putin asa pretind pseudofiintele care roiesc in jurul meu).pseudolacrima aia a devenit omniprezenta.pseudotrairi.

continui sa cred ca numai in fata absolutului naturii iti realizezi cu luciditatea cea mai intensa, singuratatea. m-am descoperit singura pe unul din cele mai inalte piscuri. singura ca niciodata in fata ranii prin care pamantul isi alerga la vale sangele etern si nobil…” tu munte nu ai mila de cel ce a cazut”…nici de cel ce se ridica. de nimeni dintre cei slabi. am ucis? da, am ucis. plante. animale. dar am ucis cu precadere nesfarsirea gandurilor mele. am ucis dorurile fara nume si fara chip care mi-au strabatut noptile, am injunghiat omeneste secundele de fericire pe la spate, punandu-le cununa creierului meu carnos si anonim. asta ca sa revenim la metaforele de trei parale de la care am plecat. gandesc in metafore de trei parale. rana pamantului ne vindeca insa de asta…invatam sa tacem ca sa putem relua apoi cuvantul de la capat. mi-a rasarit sufletul pe varfului muntelui in seara, ca o luna noua, aspra si cenusie. ca o luna din tine. ”uitasem ca sunt, uitasem ca trebuie sa cred, netezimea pietrei ma instrainase, piatra de dedesubt o priveam prin stralucirea ta…” da, nicaieri lumina nu-i mai curata decat pe o piatra de rau, decat intr-o rapa de munte, decat intr-un suflet care paraseste carnea…(de ce poeziile anonime raman cele mai patrunzatoare?)

o goana salbatica in suflet mi-a asezat aceasta rana. o alta lacrima. vad padurea cu narile dilatate.simt biciul vantului pe o carne moarta, topita intr-un foc aprins de un pamantean.pustie si salbatica am aruncat in rapa singura verigheta care are sa-mi stea pe mana vreodata.pustie si salbatica clipa…si te-am iubit si te iubesc fara sa cunosc si fara sa te vad. si fara sa te am.pustiu din nou…creasta aceasta taioasa ma inalta deasupra tacerii mele, si ma coboara in adancimea sunetului vietii. de ce atat e de straina viata aceasta frematator verde.

am sa incerc sa-mi lamuresc o amintire, pe care inca nu stiu daca am sa o adaug in multimea ”pseudo”: femeia de la mare, blonda si senina ca o raza primordiala, cu blondul si albastrul neamului meu slavon, mi-a descantat de suflet de inger. a fost cea mai inspaimantatoare noapte de pana acum.amintirea ei nu-mi naste niciun sentiment. imi omoara orice pornire de a plange. alaturi de aceasta femeie mare si blonda, gatita vrajitoreste in rosu sangeriu si respirand aer de mare si de folclorul unei glorii de popor trecut as putea rasbate  lumea aceasta si dincolo de ea, fara sa-mi fie foame sau sete sau frig.femeia din betia unei nopti pe malul marii imi spune sa nu plang si ma saruta sarat. o caut cu ochii prin oameni, prin valuri, prin nisip si imaginatie. si nu-mi arata decat semne in care imi citesc inclinarea spre stanga si spre dreapta, dupa bataile vantului si ale altor inimi.(cata incoerenta in gandire e necesara ca sa strabat in cateva randuri de vorbe geografia sentimentala a ultimei vremi?! imi vine greu sa apropii obiectul de intelesul sau…) daca si anii mei ar fi sa fie dupa stirea trecerii timpului, apoi inseamna ca de aceea se arata pe mine insemnele varstei (si nu-mi pot abtine, cu ochii intr-o oglinda femeiasca si obiectiva, un zambet sincer…) amintirea imensei blonde de la mare (si nu vorbesc de proportii trupesti) ramane mister. simt sa finalizez adresand cateva versuri cuiva negasit neasteptat necugetat, cuiva caruia i-as spune senina ”bine-ai venit dintotdeauna”…cand va veni….

A fost o rasucire

la inceput

iar la sfarsit o stare.

Eu nu inteleg nimic.

Neintelesul meu, el intelege.

‘

vremea

concluzie la 20 de ani fabulosi de viata….chiar e in zadar! totul! iubire. tentativele, de orice natura. sexul si derivatele sale. studiul si derivatele.munca, visele, foamea, ironia, sensibilitatea, taria…totul. si ce daca pot fi autentica? si ce daca astazi nu mai pot zambi si nu-mi mai este teama de nimic? ce daca nu ma mai sfiesc sa strig in fata oricui de pe aceasta lume dispretul si scarba mea fata de omenirea in totul ei tot? nimic nu se termina, totul se transforma, si cu precadere omenirea are o cale bizara de a se conserva, mereu aceeasi dar sub alte aspecte…alte masti,aceeasi scena…singura metafora a umanitatii este astazi pentru mine cercul vicios..si il amintesc cu aceasta pe ionesco: ”luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios”…cu cat incalzesti mai bine vipera la piept cu atat muscatura va fi mai amara..si cam aceastea m-au invatat pe mine acesti 20 de ani….doar ca mie mi-au placut serpii intotdeauna.

ne cautam modele de existenta in filosofie, in versuri…in existenta altora. pentru ca suntem seci si lipsiti de orice capacitate de a genera ceva. vin varstele teribile care creeaza iluzia unor mari iubiri, a unor mari disperari..iluzia mortii interioare, iluzia luptii eului cu sinele. Iluzie, minunata fantasma, pentru ca nu exista eu la fel cum nu exista sine, pentru ca in fapt nicio disectie prin faptura umana nu va putea revela mai mult decat niste carne nascuta spre a putrezi. ce atata cutremurator lirism pentru o viata? ce mare zbatere pentru ceva ce nu e decat o lipsa…care este scopul atator dureri cand totul are sa se termine aici si vor incepe alte suferinte, in alta lume, sub icoanele si statuile unor dumnezei inca si mai sadici…nu mai vreau sa ma intorc aici! ajunge cu mastile, minciunile si dezamagirile, cand n-am cerut nimic de la nimeni!

ma izbesc, ma sfarm, cad, si ma recompun in cadere…oare? mai bine nu. nu-mi mai doresc. mda stiu, m-am sclerozat, ma repet la infinit si singura figura de stil pe care o cunosc e enumeratia de nonsensuri (am citat, si multumesc pe aceasta cale personalitatii care mi-a adresat complimentul, alaturi de un foarte scurt mesaj: mie nu-mi pasa)…astea sunt singurele ganduri de care sunt capabila astazi…nu-mi pasa, nu ma simt in stare…nu mai vreau…nu mai am. iubirea curge cu pasi grabiti. aceasta senzatie de a iubi este ea insasi un pas usor, un fel de miscare de aripa…care uneori se transforma intr-o permanenta prabusire, o prea grea si iremediabila prabusire undeva dincolo de cele mai adanci si uitate intunecimi ale pamantului. privirea ta ultima a fost un fel de raza de luna cu bataie in verzui. un fel de miros prea dulce de tei. o spaima imposibil de ascuns.  raman si eu un pas muritor pe o ureche surda…raman?!